Uh... Sarbatori Fericite?

Ma urasc acum. A venit cineva la mine sa imi aduca o chestie. El in varsta, eu tanar, el imi face mie un serviciu, eu lui nu, el avea mustata simpatica, eu abia incerc sa o cresc pe a mea.
Dupa aia, pe cand sa plece din fata usii mele imi spune zambind "Sabatori Fericite!" Iar eu ii raspund "Multumesc." Cum sa ii raspunzi cuiva "multumesc" la asa o urare? E fix ca acele momente penibile din intimitate cand cineva spune soptind "te iubesc" iar raspunsul vine "merci" sau "stiu" sau "oki-poki!" sau "zzZZzz..."
De ce nu urez tuturor Sarbatori Fericite de fapt? De ce nu ne uram toti tot timpul chestii? De ce nu se spune "buna ziua" pe strada ca la sat? De ce nu ne zambim?

Alaltaieri mergeam cu o masina mica si verde prin trafic. La un moment dat fac stanga cu o coloana si un Volvo XC90 se infige in fata mea, depasind toata coloana. Motiv pentru care eu, care sunt mic, artagos si uneori violent in masina aia din cauza unor sentimente de vulnerabilitate, m-am repezit sa nu il las. El mi-a facut niste semne de nemultumire prin geam, peste fiul lui de 7-8 ani pe care il ducea probabil la scoala. Incerca sa imi explice ca el trebuie sa intre si ca eu sunt marlan. Motiv pentru care am dat geamul jos si l-am intrebat: "esti mai smecher ca depasesti toata coloana?" La care el imi raspunde, pe fondul unui ranjet fericit de mandrie al lui fi-su: "vrei sa vezi cat de smecher sunt? hai da-te jos." Apoi a plecat, nu inainte sa imi franeze brusc in fata si sa stea acolo pana ce claxoanele celor din spate au devenit insuportabile.
Ulterior m-am gandit ca principial am facut un lucru corect. Adica daca toti ar proceda ca mine, probabil ca nu ar mai depasi nimeni coloanele ca sa se bage in fata. Probabil.

Pe de-alta parte de ce nu l-am lasat? Unde ma grabesc? Si mai important decat asta de ce nu i-am urat Sarbatori Fericite?

Vorbeam cu Alex acum ceva timp, ca acolo unde lucreaza el sunt 2 tipi care au avut frecvente discutii despre cum ar face sa supravietuiasca in caz de invazie de zombie. Pe tipi ii stiu si eu, lucreaza intr-un departament de creatie evident, la o firma de jocuri.
Desi poate parea penibil mi se pare un exercitiu mental exceptional. Ieri, pe un forum, cineva a deschis un thread despre supravietuire, mai precis cat de pregatiti suntem fiecare dintre noi in situatia in care vine apocalipsa maine, sau mai realist, o forma oarecare de calamitate naturala. Cine are lanterna, cine bocanci cu ventuze si cine icoana cu busola si calendar.
Spicuiesc din raspunsuri:

"Dupa o indelungata perioada de scormonire a amintirilor, am ajuns la concluzia ca in casa nu am nici macar lanterna cu baterii. Hell, nu am nici macar o cutie de chibrituri (traiasca aragazul cu aprindere electrica), doar o bricheta care mai e plina pe sfert cu gaz, pt cazurile de extrema urgenta cand vinde socru-meu la mine si vrea sa fumeze .
Tot arsenalul meu se reduce la o surubelnita cu capete magnetice (sunt totusi vreo 6) un patent si o ruleta."

A postat si unul din cei despre care vorbeam la inceput, cu zombie:

Edificator pentru mine a fost momentul de acum cativa ani cand mergeam pe un bulevard mai intunecat si usa unui bar s-a deschis brusc, varsand afara un nenea ce a luat-o la fuga. Dupa el a iesit un altul, cu un pistol in mana si a tras cateva focuri dupa el (nu in el insa). Inainte sa realizez ce se intampla corpul meu s-a intors intr-o parte, minimalizand profilul oferit si s-a lasat in jos dupa cea mai apropiata protectie in timp ce ochii au masurat instant distanta pana la respectivul domn si protectiile ce mi-ar fi permis ori sa ma apropii de el sa il musc de gat fara sa primesc gauri ori sa o tulesc fara sa ma observe in continuare. Dupa ce-a intrat la loc, tremuram ca un cacat - insa am fost surprins de mine insumi atunci cand a contat - rece si calculat.
Aditional, am trecut cu un prieten prin cateva invazii de zombies si de fiecare data ne-am descurcat.

Apoi:

si oricum, a devenit common knowledge ca in caz de dezastru sa te refugiezi in mall.

Si:

Este un plan mult mai complicat si singura legatura cu mall-ul este ca TREBUIE sa treci prin fata lui scotand limba la cei dinauntru. Stii ce vor pati, merita.

In ceea ce ma priveste insa, da, am si eu fantezii de supravietuire. Printre altele am avut gandul bunkerului. Si va spun sincer ca motivele care m-ar determina sa ma refugiez acolo, nu ar fi doar o invazie extraterestra, de zombies sau o epidemie letala, cat chestii mai pragmatice. M-am gandit de multe ori ce s-ar intampla daca as ucide pe cineva. Merg neatent pe sosea si pica pe carosabil un betiv. As putea sa fac puscarie? Am forta necesara sa indur regimul dintr-o inchisoare? Probabil ca nu.
Asa ca imi doresc sa am un loc unde sa ma ascund si despre care sa stiu doar eu. Un bunker sapat cu muncitori adusi din Ungaria, despre care vecinii nu stiu pentru ca s-a lucrat noaptea la lumina lanternelor in spatele gardului inalt, printre copaci.
In multe seri de vara am stat si am contemplat ideea. M-am gandit intens cum s-ar putea face un sistem de filtrare a aerului si cat m-ar costa unul bun, cu filtre biologice. M-am gandit de multe ori de cata apa as avea nevoie si daca va fi plata sau minerala. Apoi a urmat clasica intrebare din Coolgirl "daca ai fi intr-un bunker antiatomic reinforsat cu azbest si plumb la 9 metri sub pamant respirand aer filtrat pana la 8 microni ce carti ai lua cu tine?"

Dupa ce mi-am exprimat parerea m-a contactat unul din cei de pe forum. Mi-a spus: Pai in ideea asta, de discutie despre bunkering in (bugging in), cred ca putem sa schimbam niste idei. Eu ma mai intalnesc din cand in cand cu cineva sa discut d'astea. Te tenteaza sa iesi la bere candva ?
Socante sunt 2 lucruri aici. Prima ar fi faptul ca exista un mini-club dedicat "bunkeringului" sau mai bine zis ca exista notiunea in sine. Mai putin ingrijorator este faptul ca nu beau alcool, dar cum sa spui asta cuiva care are 8 feluri diferite de luminatoare in caz ca, doamne fereste, se stinge soarele maine-poimaine, fara sa pari ridicol? Ar fi in stare sa ma excluda din clubul de bunkering sau pur si simplu sa ma omoare pentru hrana cand va fi sa ne ascundem cu totii, pentru ca sunt cel mai slab in lantul trofic.
Ulterior vorbeam cu cineva ca ideea de a ma intalni cu 4 tipi cu plete (pentru ca parul poate fi fiert si folosit ca hrana), imbracati in uniforma de trupe speciale, care isi taie lamaia din Cola cu un cutit echilibrat cu mercur, ma sperie. "Esti si tu asa?", pentru ca in definitv si eu am cochetat cu ideea unui bunker, m-a intrebat persoana respectiva.
Ei bine, exista o nuanta. I-am raspuns ca eu nu imi doresc bunker din paranoia apocalipsei, cat mi-l doresc pentru ca e un gadget. Implica tinkering la filtrele de aer si la high pressure chambers, cu water reusers, reprogramari de digital print access scanners si alte chestii de-astea. Si trebuie neaparat sa ai ce e mai nou in domeniu altfel nu poti sa ii razi in nas vecinului de la nr 5 care are waste disposer din 1998 spunandu-i "SARACULE, EU AM MODEL 2006!"
Apoi i-am spus ca o asemenea pasiune, ca oricare alta pasiune din spectrul tehnic trebuie privita ca pe o oarecare expansiune a orizontului informational. Implica multa documentatie, implica faptul de a stii lucruri despre inca ceva, de a cunoaste si altceva decat lucrurile foarte accesibile gen calculator sau televizor. E mai... elitist.
Nu, nu sufar de paranoia. Dar ca si in cazul unui plotter foarte misto pe care il vezi intr-o vitrina, ti-ar placea sa il ai. Chiar daca nu il folosesti sau nu ai nevoie de el. Trebuie totusi sa il ai.

Apropos, http://www.zombiepreparedness.org/

De 15 minute sun la service-ul Samsung. In continuu. Strategia lor este sa ma puna on-hold pentru ca toate liniile sunt ocupate, iar intre timp sa ma oblige sa ascult Vivaldi. Dupa ce am ascultat obsesiv bucata, imi inchid.
Ca sa fiu sincer nu inteleg de ce toti -incepand cu companiile de taxi si terminand cu cei de care instaleaza lifturi- ma pun sa ascult Vivaldi, cand sunt cateva sute de compozitori de muzica clasica din care sa aleaga. NU VREAU ACEEASI MELODIE TOT TIMPUL, VA ROG. Si nici macar nu e tot rahatul de concert, ci un loop penibil de 3 acorduri.
Ma mai enerveaza ca spun "va multumim pentru intelegere". Ca si cum eu am fost intrebat daca ii inteleg sau as fi declarat asta undeva. NU II INTELEG. De ce ma obliga sa ii inteleg spunandu-mi "multumesc"?
Dar eu stiu de ce fac asta. Fac asta pentru ca in timp ce stai si asculti pana la indobitocire aceleasi 5 secunde de muzica obosita, iti pierzi orice dorinta de a te certa ca esti bataia de joc a unei secretare care isi pileste unghiile in loc sa raspunda, de a face scandal ca au uitat sa iti returneze telefonul sau de a trai in general. Tot ce iti doresti este sa iti stingi durerea de cap si sa faci cumva sa astupi urechea in care inca tiuie acordurile preclasice. Ma rog, sa se termine totul ca sa poti sa dormi.
As vrea sa ma intalnesc cu unul din astia de la service. De la orice service. Sa il pandesc cum se distreaza punand muzica unor oameni nevinovati, pentru ca intr-un final apoteotic sa le inchida. Probabil ca ar rade, s-ar amuza zgomotos. Pentru ca e un bizon si bizonii fac asta. Dar apoi ies eu de dupa colt si il impusc in picior. Si, in timp ce se zvarcoleste in propriul sange pe parchetul altfel imaculat al sediului ii strig "tu esti primavara mea!" si ii scot ochii cu briceagul.
Asta e varianta simpla. Varianta cu adevarat feroce ar fi sa imi fac propriul sistem de raspuns cu robot. Si cand ma suna vreun papagal din asta sa isi recupereze cine stie ce bani ii datorez ii spun "toate liniile sunt ocupate, va rog sa asteptati sa se elibereze ascultand aceasta melodie ingrozitoare in mod repetat timp de 20 de minute. Va multumesc pentru intelegere".

Gum

Da, ei bine acum am sa va vorbesc despre gume de mestecat. Nu cred ca exista o senzatie mai neplacuta, tactil si gustativ vorbind decat guma de mestecat care se dezintegreaza in gura. Este acea guma care a trait prea mult, pe care din motive mai mult sau mai putin obiective te-ai ambitionat sa o mesteci o vreme, apoi ai uitat de ea intr-un colt, langa faringe. Si care zace acolo pana cand moleculele ei de cauciuc putin durabil incep sa se separe si devin un clei puternic mentolat. Namolul despre care vorbesc, o vaga amintire, a ceea ce a fost odata guma, nu poate fi decat inghitit, pentru ca orice tentativa de a o recompune prin mestecare este inutila. Nu ai face decat sa intinzi plastilina peste tot. Asa cum scuiparea ei, lasand la o parte orice implicatii de ordin civic este la fel de dificila.
Dar imi fac curaj si raul tine doar putin. Apoi ramane doar gustul de menta.

Lumea a inceput sa inteleaga gresit notiunea de dragoste. Nu, prieteni, dragostea nu este doar un sentiment de atasament, ci putin mai mult. Inainte, inainte de orice, demult, sustineam ca este foarte usor sa spui "te iubesc" si ca jena de a pronunta asemenea cuvinte e o tampenie rezervata filmelor americane de categoria B. Ca de fapt poti sa iubesti pe cineva foarte repede si pentru totdeauna. Fals. Mi-am dat seama de ceva vreme ca de fapt, este foarte usor ca pe parcurs, dintr-un exces de zel sa uiti semnificatia adevarata.
Sa uiti ca daca iubesti pe cineva nu il (sau o) parasesti in miez de noapte definitiv. Sau oricum, nu pentru nimicuri. Eu stiu despre mine ca -in ciuda aparentelor- nu am facut asta niciodata. De exemplu, daca s-ar pune vreodata problema sa dovedesc ceva in fata unui juriu, asa as argumenta. Ipotetic vorbind, asa as stii ca am iubit de fapt in mod real, desi am spus-o rar. Faptul ca, indiferent de ceea ce se intampla, la final, singura mea nevoie a ramas cea de coeziune.
De asemenea, sustin sus si tare, ca atunci ca iubesti pe cineva iti doresti, in ciuda a orice, timp impreuna. Pare desuet, dar este cat se poate de concret si actual. Imi pare rau dar oricine doreste altceva si totusi declara ca iubeste, minte. Fie ca e vorba de o vizita la ceaiul de ora 5, sau de fuga in Namibia, incognito, doar cu bocceaua de merinde. Sau de pasiunile lui sau ale ei, pentru ca da, da, in vremurile de glorie ale unei relatii, pasiunile se transmit.
Concluzia este ca trebuie sa fii acolo, permanent langa. Nu cred ca exista iubire prin sms si Messenger pentru ca de fapt nu exista emoticon pentru asta. Alte prioritati? Nu si daca iubesti cu adevarat, nu cand conteaza.
Da. Iubirea este prost inteleasa. Celor care se reped sa pronunte asemenea cuvinte le recomand sa ezite. Ezitati, prieteni. E mai complicat de atat.

A plecat. Ei bine, da, despre mine era vorba mai sus. Am inchis usa. S-a facut liniste. Intr-un fel e ironic ce se intampla, pentru ca eu de fapt nu am plecat niciodata, desi daca aveam un banut pentru fiecare data cand am spus ca am sa o fac, eram departe. Dar nu asta conteaza acum; acum conteaza doar ca e liniste. Inainte sa adorm, m-am mai gandit la ceva. Am scos guma din gura si am pus-o pe noptiera. Nu se stie niciodata... Noapte buna.

Moms never die.

It's true. They don't. Sau asa credeam. Ii dispretuiesc pe oameni pentru ca imbatranesc, pentru ca devin vulnerabili. Stiu, sunt idiot, e o prostie, un teribilism, dar asta simt. Ii consider vinovati pentru ca nu mai sunt ceea ce stiam ca sunt, ca devin tipicari si ilogici si ca le scade vederea. Mamelor nu li se poate intampla asa ceva. Si oricum priveam imbatranirea celor din jur ca pe ceva foarte indepartat, cam ca prima misiune umana pe Marte. Sau ca un accidentele cu oameni trasniti in furtuni electrice. Adica ceva ce se intampla doar altora, foarte ghinionisti.
Dar ieri mi s-a parut pentru o clipa ca mama a imbatranit si am considerat-o imediat vinovata pentru asta. Nu e batrana, dar a imbatranit. Oboseste mai repede, e deprimata, nostalgica, trista, resemnata.
Iar eu nu inteleg cum se intampla asemenea lucruri pentru ca mamele nu au voie sa inceteze a fi mame, ci trebuie sa ma ajute sa cresc chiar si acum, la 23 de ani. Trebuie sa spele sa imi calce, sa imi gateasca, sa faca curatenie, sa imi aranjeze cravata inainte sa ies pe usa si sa ma inveleasca de noapte buna. Chiar daca nu port cravata si nu folosesc plapuma. Eu nu cred ca nu poate sa faca lucrurile astea intotdeauna, de aceea, in mod inconstient am sa continui sa i le cer si cand va avea 80 de ani.

Mamele nu imbatranesc si nici nu mor. Niciodata.

Featuring Letzu: Postul Pastelui lui Gheorghita

"cred ca n-o sa ma maturizez niciodata. si intr-un fel ma sperie ideea sa mor asa tanara. era ceva complet infricosator in vocea mea azi. eram in pantofii altcuiva. literalmente. e un sentiment ciudat, mai ales fara sosete. am concluzionat atipic ca vocea e influentata de sosete si pantofi si mi-am dat seama ca una fara alta sunt ca sarea. de-aia animalele nu pot vorbi. pentru ca sunt tot timpul desculte. si tot de-aia nu le putem intelege. e ca in desenul urmator...



ego sum :)


i used to like math. and hate smoking.
the world is on vacation, sitting upside down, for a better tan.
turn around, i scream for ice cream."

All about cute-cuddly stuff and pink ponies

Vreau sa intreb -retoric evident- de ce isi pun unele fete avataruri cu alte femei. Da, sunt de cele mai multe ori acele poze alb-negru de modele semi-nude, cu palarii cu boruri late si asezate pe malul marii. Adica ok, inteleg conceptul de avatar cu propria-ti persoana, in cel mai curat stil Hi5 sau aman2.ro, unde e o problema de reclama ca potentialii interlocutori sa si vizualizeze nurii, nu doar sa ii imagineze. Si unde eventual pe sanul semi-dezgolit trebuie sa scrie ceva romantic gen "penis" sau "sfincter", ca sa arati in mod subtil ca esti single and looking.
Inteleg si avatarul cu propria persoana ca alternativa mai putin penibila la posibilitatea de a-ti face un corp si o fata animate pe Yahoo profiler. Pentru ca eu fac parte din categoria care ii trece automat pe ignore pe cei care au asa ceva. Sau pur si simplu avatarul cu propria persoana din narcisismul caracteristic adolescentei. Le inteleg pe toate astea.
Dar avatarul cu alte femei nu il inteleg. Sau avatarul cu buzele altcuiva (another classic). Ce inseamna toate astea? E o chestie sexuala? Un sentiment de neimplinire? Pasiune pentru fotografie de gang? Bine. Nu conteaza de fapt. Dar mi-am adus aminte pentru ca am vazut deunazi un avatar la o ciocarlie cu o gagica necunoscuta pe un camp si n-am inteles nimic.

Mai e o chestie foarte enervanta la tipele din ziua de azi. Si anume pasiunea pentru lucruri "cute and sweet and girly and nice and pink }{}{". Care e misto cand sunt in liceu si au inca inocenta caracteristica varstei (sau ma rog, actualmente standardul asta a coborat spre perioada prescolara). E misto atunci cand rod pixuri si creioane roz cu animalute in varf, smotocesc pisoi si isi iau jucarele de plus sa le agate in par. E misto chiar si mai tarziu pentru fetele care isi pastreaza ceva din naivitate si bun simt.
Dar dupa aia te uiti in treacat si absolut accidental pe un profil Hi5 al unei donshoare, care are in friends list 8 arabi (care au adaugat discret la comments: "SEX U NOW OK ME PAY SAME?") si un tip -foarte simpatic de-altfel- cu nick-ul loveshlong69 (cunoscut unora si ca UZI4u1973), care ii sopteste delicat "si maine, campioano?". Observi si faptul ca o parte din poze o arata pe ea in tricoul foarte roz cu "cute and cuddly teddy <3". Dar doar in tricoul ala. Mai observi si ca aproape toate comentariile contin numere de telefon de la niste baieti cu tricouri D&G pozati langa Mercedesul altcuiva.
Dar nu-i nimic, te gandesti ca poate nu e cazul sa ai prejudecati fata de o tipa bronzata artificial, blonda platinat, cu ochelari police si a carei melodie preferata este "Rudarel - Imi sar toalele in geanta (parca am telecomanda)". Si ca in ciuda aparentelor, cum ca ar avea simtul etic al unui raton infometat, poate este totusi o persoana foarte de treaba.
Pentru ca, vedeti, la pasiuni scrie clar: "I like cute sweet stuff :D :D :D :D" si "my favourite colour is pink :))))))))))))" si "my hobbies are: shopping, fluffy dogs, poetry and penises :)))))))))" Cum ar putea sa fie promiscua cu atatea smilies?
Plus tricoul, sa nu uitam tricoul.

Oh si apropos. Stop using Hi5. It's stupid. And cheap.

Nu stiu de ce nu pot sa dorm.
A fost marsul gay zilele trecute. Sau asa am auzit. Am vrut sa spun cuiva ca mi se pare cel putin ciudat ca se fac marsuri pentru promovarea anormalitatii, dar n-am spus nimanui. Avocatii excesului de toleranta se ascund in tufisuri si sar la beregata. Mai bine tac. Am tacut. Cred ca il aud pe Darwin cum se rascoleste in mormant, ceva zgarie cu unghiile pe un lemn. Scormone. Iar eu de dormit tot nu pot sa dorm.
Va rog, lasati-ma sa respir! Va rog... E foarte aglomerat. Mi-e cald. La magazin un tip cu slapi si care mesteca guma foarte zgomotos, dar perfect muzical, ma impingea cu cosul. Avansam spre casa, avansa si el si se oprea in piciorul meu. Sau in coaste. Am vrut sa ii spun "amice, da-te mai incolo" si sa ii infig coada de la mop in ochi. Sa il bruschez ca pe foci, sa ii spun "nii". Am tacut, n-am spus nimic, dar mi-era cald. Vreau spatiul meu, vreau sa respir doar eu acolo.
Atat, mi-e somn. Poate pot sa dorm.

"To the Bufnita Den"

Acum doua nopti am visat urat. Eram pe o strada pietruita, printre niste blocuri gigantice din sticla si metal, aflate intr-o stare destul de avansata de degradare. Imi aducea aminte de Thundaar the Barbarian, un desen animat care rula acum multi eoni pe Cartoon Network in Power Zone. Actiunea desenului se desfasura prin molozul oraselelor americane dupa ce un razboi nuclear distrusese intreaga planeta. Dar eu nu doar asta visam. Printre varfurile in ruina ale diferitelor cladiri se vedea cerul, sau asa am crezut initial. Pentru ca pe cer pluteau lugubru niste avioane imense, avioane vechi, din al doilea razboi mondial. Pluteau unele peste altele aproape inerte, ca niste baloane umplute cu heliu deasupra unei constructii lego. Erau gigantice, acopereau tot cerul, iar eu eram jos, foarte jos, intre piese. Intr-un fel imaginea se apropia de cea a navelor din Independence Day care se misca incet peste orase.
Partea din cer care era totusi vizibila era colorata intr-un gri-albastrui apocaliptic. De fapt toata imaginea era cu tenta albastra, ca in clipele de semi-intuneric care preced o furtuna de vara. Sau ca si cum vedeam totul printr-o sticla de Borsec. Poate chiar asta se intampla. Din cand in cand uriasele avioane se suprapuneau si inghiteau lumina.
La baza intregii imagini, eu treceam pe o strada privind din cand in cand in sus. Un fel de tracking shot grotesc intr-un film care se straduie sa readuca laitmotivele lui Dickens in Blade Runner. Stradute inguste, cu macadam, pasarele si agitatie de targ de secol 18-19.
Jos printre cladiri erau oameni. La un moment dat am trecut pe langa o figura intunecata imbracata intr-o pelerina neagra, care o acoperea aproape in intregime. Purta un Wicked Witch Hat, iar pe sub borul destul de lat, se vedea un nas lung si coroiat. Nu mi-era frica. Eram doar trist acolo, sub cerul albastru. Eram foarte singur.
Apoi m-am trezit si mi-am amintit ca nu se mai joaca nimeni cu mine.
Ieri insa, a venit Alex de la Barcelona si mi-a adus: The Official Handbook of the Marvel Universe Update '89. Am ras impreuna la pagina cu Growing Man si la Garokk the Petrified Man. El si-a cumparat Warhammer goblins si alti soldatei de metal ca sa ii picteze. Si cu toate ca nu ii va picta niciodata, ii place table-top gaming, desi lucreaza de 3 ani de la 9 la 7. Poate ca nu e totul pierdut... Si uite asa, ieri am respirat aer curat si mi-am mai facut curaj pentru inca un an.
Un an in care am sa mai indur discutii despre responsabilitatile unui adult, oameni maturi, oameni care cresc, casatorii, discutii despre salarii, apartamente, mancare pentru caine si rezidentiat, despre cariera, despre companii de farmaceutice, despre cum linistea unui camin e mai importanta decat orice aventura.

Inca un an printre oamenii de sub cerul albastru cu avioane care plutesc. Inca un an in care am sa ambitionez sa fiu copil, sa nu-mi pese, sa fiu aproape singur. Vom vedea ce va fi dupa. Cu bine.

Pe sub piciorul stang curge drumul. Asa simt eu. Sub lumina unor felinare vechi, portocalii, trece o fabrica pe jumatate dezafectata. Trece repede si apuc sa vad doar pentru o clipa neoanele si dulapurile metalice. Nu stiu de ce, dar ma fascineaza faptul ca cineva chiar lucreaza acolo in labirinturi de usi identice. Imi imaginez o zi mohorata din octombrie 1985, o zi in care ploua marunt si rece si totul era gri. Cineva lucra acolo si atunci, sub lumina neonului de langa dulap. Probabil ca avea ochelari din aceia mari, cu rame groase si negre, ca Marin Preda. Nu cred ca ii mai are si acum.
Masina tremura incet. Capul mi-e tot mai greu pe stofa banchetei. Ma uit oblic, la un pod. Pe sub pod trece drumul, iar pe un perete al podului e graffiti. In jur e pustiu, exista numai iarba uscata pe maidane. Cat vezi cu ochii maidane. Imi imaginez ca vara aici sunt cadavre de animale si ca e un miros greu de putrefactie. Asa cum e vara, la marginile de oras, unde se aduna aluviunile. Uneori, pe maidane vin caii sa pasca. Dar nu sunt murgii aceia care cresc cu fan, in miez de munte, ci caii la care se vad coastele si care sufera de boli de piele. Cei care au muste pe ochi si a caror viata se scurge carand resturi. Caii acestia mor. Imi mai imaginez ca intr-o zi calda de duminica, cineva a venit sa faca graffiti sub pod, desi nu inteleg de ce ar veni cineva atat de departe de orice ca sa vada caii cum mor.
Motorul merge monoton, dar eu nu il mai aud. Aud doar zgomotele ciudate ale componentelor mecanice care se lovesc inauntru. Mi se pare ca motorul e in gandurile mele si ca pe el il visez. Mi-e foarte somn. Prin geam se vede un cartier de blocuri. Sunt foarte multe, dar in intuneric lucesc doar bucatariile. Imi imaginez o bucatarie simpla, in care miroase a tocanita. Sau poate a supa de pui. Miroase a mancare, asa cum miroase in scara de bloc intotdeauna la ora pranzului. Mi-e dor de mirosul acela. Scaunele sunt ieftine, cu rogojina si destul de roase. Pe perete e o icoana cu ceas care merge cu clinchet metalic, iar pe frigider sunt lipite etichete de la sticle de rom. Frigiderul face un zgomot monoton, si parca aud componentele mecanice cum se lovesc inauntru. Jos latra un caine.
Masina ma mai zgaltaie doar un pic. Am adormit.

It's been a fine 2000 years, Woody

Vreau ca prietena mea sa fie afectuoasa, sa imi ia apararea si cand nu am dreptate, sa stie sa se poarte in public, sa se uite la desene animate, sa stie cum sa reactioneze cand sunt fericit sau suparat, sa fie feminina, dulce, sa cante cand e vesela, sa aiba o privire galesa, sa fie sasaita sau peltica, sa ii placa fructele de mare si muzica frantuzeasca, sa fie romantica, sa stie sa sarute, sa imi fie cel mai bun prieten, sa imi ia fluturasii de pe parbriz cand se urca in masina, sa glumeasca, sa fie delicata, sa nu ridice tonul, sa nu tranteasca usa, sa ma sune chiar daca nu vreau sa o aud, sa nu ma imparta cu nimeni, sa nu se imparta pe sine nimanui, sa vorbeasca dezinvolt, sa fie teatrala, sa nu faca flirt ieftin cu necunoscuti, sa fie critica cu altii si ingaduitoare cu mine, sa nu poarte tocuri inalte, sa nu aiba voce pitigaiata, sa nu fie isterica, sa se priceapa la desen sau la sculptura, sa fie geloasa, sa poarte fuste, sa aiba idei remarcabile pe care sa mi le asum, sa o placa mama, sa imi faca surprize simpatice in diminetile racoroase, sa apara la usa intempestiv si sa spuna "hai", sa viseze, sa isi faca planuri, sa fie tot timpul a mea si sa nu vrea sa ma paraseasca niciodata.
Toate astea si nici una in minus. Ofer la schimb dragoste neconditionata si bomboane. Rog seriozitate.

There's plenty of fish in the sea. Let's just hope they can swim.

Well. M-am intors pe munte dupa 3 ani de absenta, cu cei cu care am inceput sa urc acum vreo 8. It's been a blast to say the least. Zapada are un anume fel de a te face sa te simti colorat si ud. Eufemistic vorbind. Orice caption e in plus.


Other pix here.

Featuring Letzu

"Ar fi o dimineata racoroasa. Tu m-ai recunoaste dupa broscuta si m-ai invita la o cafea. Eu as accepta pentru ca ar fi miercuri, si miercurea se intampla lucruri ciudate. Ar fi o cafea buna, javaneza, (cat vreau sa beau cafea javaneza!). Mi-ai spune ca te cheama Ecobald sau Petronius sau Napoleon, ceea ce m-ar amuza grozav. Apoi m-ai ruga sa te duc undeva, eu as zice “da, e in drumul meu”. In masina am incepe sa ne certam, si atunci mi-as da seama ca esti Grigore. M-ai enerva grozav, ai spune ca nu conduc bine, ca n-as rezista la un drum lung. Provocare acceptata: fara prea multi bani la noi plecam spre…nord. O sa mergem la Sighisoara, intotdeauna mi-am dorit sa merg acolo. Si cum orice calatorie trebuie facuta sub indrumarea unui initiat cu rol de magister, de invatator, iti atribui acest rol si pornim. Tot nu vrei sa recunosti ca nu conduc prost. Incepem sa discutam mai pasnic… devine chiar placut. Vremea e ideala, parca as merge la mare, tu nu? Si tu, dar nu e momentul. Ne oprim sa mancam la un fast food pe drum. Tocmai am trecut de Brasov. Ne amuzam de o tanti grasa care alearga dupa un pusti de vreo 5 ani, evident neascultator. Tu ma intrebi daca vreau sa am copii. Eu zic “acum?!”…:) Reformulezi intrebarea, iti raspund, mai vorbim despre vreme, despre felul caraghios in care iti sta parul azi, despre ce o sa facem cand ajungem la Sighisoara,… si ajungem la o discutie interesanta in care fiecare aduce argumente contra unei relatii intre noi doi. Nu-mi sta in fire, si nici tie, cred. Devine haios si concluzia e clara: asa e, nu ne potrivim. Nu ne-am suporta prea mult. Dar, pe perioade mai scurte de timp, ne intelegem bine, suntem prieteni. Da. Peste 5 minute, in care ne gandeam pe unde am mai putea merge, o tipa se apropie de masa noastra si incearca sa intre in vorba cu tine. Ii zici sa plece, eu ma enervez, tu te enervezi, imi spui ca sunt nebuna, eu iti zic tampit. Modificam un pic scena-cliseu in care ea pleaca de la masa si ramane el, astfel incat plecam amandoi de la masa si ramane ea. Eu ma duc la masina si plec fara tine. Te aud tipand: “you fat cow!” …”You ugly, stupid porcupine!”, raspund eu. Am plecat foarte misto, am facut si un derapaj ca lumea. Sunt extrem de incantata. Ma intorc sa te intreb daca ti-a placut. “Hai, ma, mai plecam odata?!”…intrebi in timp ce te urci in masina si zambesti. Te pufneste rasul. De ce naiba te pufneste rasul? “Pai si pe tine te pufneste rasul….”

Walking after you

One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree. "Which road do I take?" she said. "Where do you want to go?" was his response. "I don't know", Alice answered. "Then", said the cat, "it doesn't matter".

Eu nici nu stiu de ce am un blog. Pentru ca de fapt sunt impotriva blogurilor inca de cand am ajuns la concluzia ca nu oricine ar trebui sa aiba o parere. Ma declar cel putin sceptic cand vine vorba de revolutie media prin blog, tocmai pentru ca in orice forma media respectabila exista cenzura si un fel de garantie a calitatii. Stii ca sursa ta de informatie e trecuta printr-un filtru, ca ala care scrie a terminat 4 clase si are un minim discernamant.
Dar lasand la o parte viabilitatea blogului ca forma media sau ca sursa de informatii, ma deranjeaza blogul trendy. E acel blog pe care il are orice student la comunicare sau elev de liceu in care sunt descrise trairile lui zilnice, sunt publicate poze alb-negru cu frunze si se dau citate din Noica. Ceea ce e ok, atata doar ca nu ma intereseaza. Si ne-existand nici o modalitate sa controlezi nasterea blogurilor devine absolut imposibil sa faci o selectie a textelor bune printre mizerii. Faza cu "daca nu iti convine nu citi" este oricum tampita, pentru ca eu nu am timp sa fac browsing in cautarea lucrurilor interesante. Am nevoie de o politie a blogurilor care sa faca asta pentru mine si sa le interzica persoanelor cretine sa aiba pareri.
Din fericire, blogul meu nu face parte din nici o categorie pentru ca este relativ privat. Il citesc cateva pasarele si o ciocarlie. Iar ciocarlia nici nu mai canta.

In alta ordine de idei, se apropie 11 martie. Ma veti intreba ce se intampla pe 11 martie si am sa va raspund senin ca precede 12 si mai ales ca marcheaza exact inca vreo aproximativ circa in jur de 300 de zile pana la Craciun. Pe ceas.
Intrebarea e, cum sarbatoresti un momentul festiv? Mai ales cel de speta onomastica. Il sarbatoresti? Cu cine? Si mai ales, de ce? Raspunsul e ca imi doresc sa cred ca exista un oarecare cod care transcede ziua de azi, de ieri sau de nicicand, ca oamenii care impart o amintire relationeaza prin semne, gesturi si priviri, ca se inteleg si ca stiu ca e acolo un fel de a fost sau va mai fi care ii leaga. E sentimentul ala ca apartii de o societate elitista, secreta, o masonerie oculta si ca pe tine si pe colegul de loja va leaga un juramant care face sa nu conteze ca nu va vorbiti la rocoteca. Cu gandul sunteti amandoi in acelasi loc strangandu-va in brate. Sau doar dand mana barbateste, dupa caz.
Daca e un moment festiv candva, vreau sa cred ca pot sa ii declar persoanei respective ca o iubesc si ca o urasc in acelasi timp, ca mi-e dor de ea si ca imi doresc sa n-o mai vad in veci, ca mi-e datoare 5 mii de la bere, ca are adidasul descheiat, ca nu stie sa isi poarte cravata si mai ales ca umbla pe tocuri prost, toate la un loc, ridicand doar din spranceana. Si persoana sa inteleaga si sa treaca mai departe.
Fara briz-brizuri, fara ciocolata, fara sa cante nimeni "La multi ani!" De fapt pe mine ma enerveaza teribil sa cante cineva "la multi ani". Da, domle' EU SUNT cel care misca din buze pavlovian la serbari, dar nu canta! M-ati prins, refuz sa fiu penibil. As prefera sa cant "haide Rapid!" sau "hai baieti ca se poate!" As vrea sa am o telecomanda sa dau fast forward direct la suflatul in lumanari, sau macar sa curm din fasa incercarile penibile de a prelungi cantul cu inca 2 versuri aditionale de tip "cine sa traiasca". STIM cine sa traiasca, ca de-aia suntem acolo, move the fuck on.
Realitatea e ca asta imi doresc de ziua mea. Liniste. Oameni care sa imi ridice din spranceana si sa astepte sa suflu in lumanari in tacere. Sa nu zica nimeni "pas". Sa isi tina toti gura for once ca sa cred in coduri, in intelegere care trece peste formalitati, in inteligenta colectiva.
Imi doresc sa pot face la fel si la zilele altora. Si nu doar la zilele lor de nastere. As vrea ca cei care conteaza sa inteleaga tacerea asa cum vreau eu sa o inteleaga. Sa vada in ea amintiri, declaratii, mustrari, placinte la Sinaia, orice. Sa imi zambeasca complice si sa stie ca oricand vor avea intr-adevar ceva de spus, am sa ascult.
Noapte buna celor 2 cititori ai mei si ciocarliei. Poate vei mai canta candva.


Zboara, puiule, zboara!

Story of my life

Am primit intr-o dimineata mesajul: "miss u"

Era greseala.

Like Nietzsche but different

Toata povestea asta cu nihilsmul mi-a amintit de o zi de toamnă în care mi-a dat telefon mama -care este actriță la un teatru din Capitală- că vrea să vină cu nu știu ce colegi tineri ("de vârsta ta") pe-acasă. Aparent, fiind frecvent invitată de cei mai sus menționați "la bere", s-a simțit obligată să returneze favorul și să îndeplinească funcții de gazdă. Zis și făcut. Eu eram undeva prin subsol jucând World of Warcraft, când încep să aud muzică. Muzică, nu glumă. Nu îmi amintesc să fi ascultat muzică așa de tare în propria mea casă vreodată. Și ca și cum lucrurile nu erau deja destul de penibile, mă gândeam cu groază la situația în care se afla mama. Anyway, to keep a long story short, m-am ghemuit în scaun sperând să treacă totul repede. Dar nu.
În actul 2 coboară o domnișoară care bate gingaș la ușă, apoi intră. Eu și așa mă fac arici când văd lume straină, dar când văd o tipă de vârsta mea cu o fusta cam cât... errrr... sau chiar mai scurtă de atât, care dă buzna peste mine în cameră, tind să devin Out of Order-ish. Într-un sens absolut naiv și non-sexual. Intră, se trântește pe canapeaua de stofă de lângă computer ca o divă, se face comodă, își aprinde teatral o țigară și zice (reproducere relativ aproape ad literam):

-E., nu?
-Uhm, da... Eu, dar...
-Hai frate, ce stai aici ca șobolanu'? (mimează un șobolan)
-Pai am de lucru, vezi... vedeți... sesiunea... eu... de fapt sunt student și.. uh... tre' să...
-Hai frate, lasă gargara că nu ține. La ce facultate ești, mă?
-Uh, păi Medicină și...
-Ah, Medicină... am un prieten care e la Medicină. Mai face rost de iarbă și ne rupem pe acoperiș la... (troznește canapeaua)
-Da, mișto. Oricum e de învățat și... adică mi-ar plăcea să urc... jur că mi-ar plăcea... dar școala și...
-Hai frate, că se vede că te joci. Nu încerca să mă duci. Pula mea, dacă nu te distrezi unde ajungi? Pula mea (mimează o pulă, evident nu a ei).
-Pai da, dar... de fapt nu, stați... adică stai un pic că... (încerc să îmi găsesc de lucru cu un CD-ROM)
-Frate, deci cum să îți zic pe șleau... Pula mea, de fapt avem aceeași vârstă, aproape. Putem vorbi ca de la om la om. Mama ta e o super gagică...
-Uhm.
-...e super caterincă. O iubim enorm. Dacă nu era ea... Dar are o vârstă, știi? E bătrână, ce să mai... Și ea ne-a invitat aici ca să ne distrăm, să ne rupem...
-Eu sincer nu cred că...
-Îți zic eu. Și e super ok. E prea mișto. Dar faza e că noi suntem tineri și ne trebuie distracție. Ne trebuie muzică, altă muzică. Ce muzică ai?
-Pai, eu nu prea... adică ascult, dar...
-Frate, ai putea să ne arzi ceva CD-uri cu muzică de pe computer? Că eu am găsit CD-uri sus, la tine în cameră, dar ai numa' jazz și d-astea. Mie îmi place jazzu' mă, să nu zici că sunt vreo... da' nu merge, nu putem să dansăm.
-Să ce? Ce CD-uri? La mine în cameră?
-Da, mă. Ne-a făcut maică-ta loc și avem chef, pula mea. Fă niște CD-uri și hai și tu. Vorba aia, ești de-al nostru. Distracție, astea. (tușește sau râde, nu-mi dau seama)
-... astea? Nu, îmi pare rău. În primul rând cred că mama avea alte intenții când... adică nu... vă fac CD-uri, dar nu vin... trebuie să învăț și...
-Frate, deci prietenul ăla al meu de la Medicină... Eu am un alt prieten pe care îl iubesc, dar mai calc strâmb... știi cum e. Actorii, astea. Suntem mai nebuni. Nu-i zic, că n-ar înțelege. Știi cum e. Vorbim ca doi oameni acum... (îmi arată semnul victoriei, apoi își aprinde a patra țigară)
-Ca doi oameni, da...
-... da, și mă mai rup și eu. Ăsta de la Medicină e șmecher mare. Dacă vrei iarbă îmi zici și te aranjează (face rotocoale de fum) Așa, îți ziceam. Și merg la el pe acoperiș și ne prostim. Știi cum e...
-Evident.
-da și... ăla îmi povestește că nu e chiar așa nașpa la voi, mă. Îmi zicea de cadavrele voastre... de la... cum îi zice... institutu' de... zi să-ți zic...
-Medicină Legală?
-Ăla! Și cică put nașpa, mă, alea vara. Și ne-am văzut la un moment dat după ce a ieșit de la ore și nu mai putea, săracu. Am prizat de ne-am rupt. Pula mea, e nașpa la voi, mă. La noi la Teatru, frate...
-Păi da, asta zic și... (găsesc o carte și o răsfoiesc în mod preocupat)
-Auzi, mă... Tu ești nihilist, nu?
-Ce să fiu?
-Ca Nietzsche, mă. Pula mea.
-Ca Nietzsche? Nu, eu...
-Da' hai, frate, sus. Ești super simpatic, să mor. Pula mea, hai să ne distrăm. Hai că plec, pa. (mă pupă pe obraz și miroase a alcool)

(râsete, cortina)