Are we dead or is this Ohio?

National Express este compania care detine printre altele Eurolines si care se ocupa in Anglia cu trenuri si autobuze cross-country. Toate bune si frumoase dar legenda spune ca nici un autobuz nu va astepta vreun pasager indiferent ca intarzie 5 minute sau doar cateva secunde si alearga in spate disperat. Asta desi autobuzele lor intarzie frecvent si considerabil.
De exemplu, intr-o zi rece de primavara autobuzul spre Leeds a intarziat 35 de minute. O doamna in varsta care astepta si ea autobuzul se agita teribil. Cat dadeam ture in jurul ei, am putut sa observ ca avea un mers comic, de pinguin imperial, usor stangace insa contrabalansand perfect din bratele mici si imblanite. Vorbea cu accent puternic est-european cu niste doamne din apropiere si am sesizat ca ma privea din cand in cand, dar nu direct, ci lateral, tipic avian.
Intr-un final si-a facut curaj si s-a apropiat. A facut conversatie de complezenta cateva secunde despre cum intarzie autobuzul, apoi abrupt si premeditat si-a arcuit gatul scurt si gros si m-a intrebat de jos in sus ce studiez. Eu am raspuns ce raspund intotdeauna la intrebarea asta. "Molecular medicine". E un raspuns defensiv pentru ca nimeni nu va incerca vreodata sa initieze o conversatie despre asta. E ca si cum ai spune: "I'm an atomic fission specialist". Ce poti spune? "Oh atoms... I love them"? Sau "fission, that takes me back..."?
Pe de-alta parte e un raspuns ambiguu prin care eu incerc sa las sa se inteleaga ca am oarecare radacini in medicina, insa ca nu sunt clinician, ci cercetator.
-What do you do?
-Well, I'm a waste disposal management technician
-So you're basically a garbage man?
-Uh, yea.
Si pentru ca a simtit mutarea mea defensiva, ca si ipocrizia din spatele aerului meu important, a inceput sa agite ambele maini in aer, submisiv prefacandu-se ca nu stie sa pronunte "mokeluar medicine". Ca sa ma flateze. "Molecular medicine" a intarit foarte corect imediat dupa, clipind pasareste din ochi. A lasat sa se inteleaga ca jocul s-a terminat si ca e randul ei. Apoi cu destula gratie -pentru ceea ce era in esenta un sac de cartofi- a facut o pirueta teatrala a carei singura menire era sa ii ofere avant centripet mai aproape de mine. Vroia sa imi sopteasca ceva. S-a uitat circumspect in dreapta si in stanga apoi a sasait: "My daughter is doctor here... I come see her every weekend". A ranjit cu subinteles, iar de sub buza flasca a rasarit un canin remarcabil de ascutit.
Si atunci mi-a picat fisa ca este un control freak si pentru cateva secunde mi-a fost teama ca vrea sa imi faca lipeala cu fiica ei. A matchmaker from hell. Ca se va aseza fara jena si cu ostentatie langa mine in autobuz si ca va trebui sa suport mirosul ciudat de supa de morcovi care venea dintr-una din papornite.
Brusc a cascat ochii si a impuns aerul cu degetul undeva in spatele meu, cu un gest scurt de general care ordona atacul. Si cu o voce pitigaiata, care mi-a amintit iarasi de pinguini si banchiza antarctica a zis "the bus! it coming!" M-am pierdut rapid in multime, spre coada sirului de oameni care urcau in autobuz, dand sansa pinguinului sa se aseze primul. Am trecut zambind pe langa ea si m-am instalat confortabil pe ultimul rand, intr-un scaun de piele care mirosea din cine stie ce motiv a ciocolata Rom. Ceea ce era oricum de preferat supei de morcovi.

Tot drumul am stat cu nasul lipit de geam, atipind cand si cand unui apus de soare neobisnuit de lung; ultimul fir de lumina crepusculara s-a stins abia la 11 noaptea. Prin hubloul intre-deschis de pe acoperis venea racoarea serii si cu ea, miasme de iarba uda, cranguri si iazuri. A fost cel mai frumos apus de soare de foarte mult timp. A fost si prima data cand m-am bucurat ca sunt aici.