"Pe avion"

Ador sa zbor spre Romania. Intotdeauna inbarcarea in ultimul avion este legendara, ca un fel de dus rece cum ca de fapt suntem facuti din alt material. Pe un perete in drum spre universitatea mea din Leeds, scrie "we are all made of the same energy", chestie care m-a lovit ca adevarata facand tranzitia Romania-Anglia, dar nu si invers. Acum nu vreau sa par snob sau cu nasul pe sus odata plecat in tari straine, cu atat mai mult cu cat nici nu consider toata povestea cu zborul spre Romania ca pe ceva negativ, cat mai degraba ca pe o experienta de mare efect.

In primul rand ca avioanele spre Romania au mereu intarziere si sunt mereu asezate la coada ultimului terminal din aeroport. Dupa drumul de 40 de minute pe jos, atunci cand ajung in sfarsit la terminal ma astept sa fiu dat afara din camera de asteptare si asezat la coada. Ceea ce s-a intamplat si cand am zburat pe 19 decembrie. Apoi brusc observi ca felul de a fi si de a arata al oamenilor se schimba si el si ma refer aici in mod specific la sapca de piele purtata sugubat cu cozorocul spre in sus. La papornite. La blugii cu incrustatii. Sigur exista categoria celor care au depasit faza asta si incearca sa adopte o eleganta kitsch, asa cum in strainatate vezi destul de rar. Si voi da din nou exemple precum o haina din pene sintetice de pinguin, cercei de aur din aceia mari si rotunzi, ochelari chic si nu in ultimul rand adidasi albi (pe aceeasi persoana).

Pe 19 decembrie boardingul in sine a durat cam 45 de minute din cauza ca toti mocofanii care se intorc in Romania de sarbatori simt nevoia sa cumpere 10 sticle bautura din duty-free. Nu stiu in ce masura e mai ieftina, dar traditia ante-deluviana se pastreaza. N-am putut sa nu aud o conversatie intre un el si o ea, in care el ii tot explica "tre sa iau si io, 3-4 sticle ca romanu', ca stii cum e, vine sarbatorile, mai o petrecere la un vecin, mai o astea, nu poti sa te duci cu mana goala, asta e, ce sa mai". Aparent pe tip il chema Vasile. Ma rog, ca urmare a acestui fapt unora li s-a explicat ca au prea multe pungi, ca sa mai lase bagaj la cala etc. Intr-un final m-am urcat in avion si m-am ascuns in 29F, la geam, singur pe trei scaune, pe penultimul rand. Avionul s-a umplut repede cu alti mocofani. Multi mocofani. In fata mea s-a asezat un tata cu fiul lui, amandoi din categoria "daca nu in inchisoare, atunci macar munca cinstita, la schela". Tatal a avut initativa si s-a revoltat imediat cum ca "aueoleo cum e astia sa moara familia mea, ne pune, ne scoate, dracu' sa-i ia cu aeropoartele lor cu tot". Ceea ce mi s-a parut la acea data destul de corect.
Apoi, la 2 randuri mai in fata s-au asezat 4 tipi pe la 40 de ani, din categoria "bodega din Plaveni, judetul Vaslui". Mi-am dat imediat seama ca s-au urcat in avion pentru ca unul striga din dreptul randului 2 prietenului care apucase sa ajunga la 27: "-Nelule, esti pe interval? Care loc il ai trai-ti-ar?" Dupa ce a hahait cat sa auda tot avionul, Nelu raspunde: "-Da ma Sandule, am locul alfa". "-Da' eu cat am? Teta? Care e teta, ma? Litera C?" "-Da ma, acu' misca incoace". "Stai ma, nu vezi ca e astia in fata?"

Mai trecusera 10 minute si tot nu decolam. Capitanul ne-a anuntat in engleza ca mai asteptam o gagica. Nelu s-a sesizat imediat, pentru ca era fluent probabil in multe limbi straine si le-a explicat colegilor de palier: "-O asteptam pe una, hai fa, freca-te-ar tata in gat". Unul dintre prietenii lui Nelu a considerat ca e momentul sa faca o gluma, un banc, o anecdota, asa ca a spus ceva gen: "-Asta e fosta mea viitoare sotie, ma". Hahaiala a continuat la intesitate si mai mare. O asteptam pe Gina oricum, cea cu adidasi albi si pene de curcan pe trunchi.
Tocmai ce ne pregateam sa decolam si Nelu nu mai avea rabdare. Ca Timpul lui Marin Preda. Cand mi ti se ridica odata la o stewardesa si ii zice pe engleja "Beer?" "Sorry sir, wait another 10 minutes and we will serve drinks and food, you haven't even had dinner yet". "-But I'm thirsty". Ceea ce, din nou, este cat se poate de sincer si corect. Apoi a ciupit-o de fund si s-a asezat cuminte la loc.

Intre timp, in departare si-a facut aparitia un cuplu, el si ea (m-am obisnuit sa precizez), pe care am sa ii numesc intuitiv Fam. Ionescu. Sunt vecinii tuturor, i-ati fi recunoscut usor. Ea parea profesoara de biologie sau contabila la o firma de import-export, el inginer sau ceva pe-acolo. Genul de cuplu putin mai plimbat si ceva mai curat, intelectuali, dar doar de o generatie.
Fac o paranteza ca sa precizez ca din cauza faptului ca era avion spre Romania, de sarbatori, toate compartimentele de bagaje erau pline doldora cu toate ciorobutele si sacosele Nike pe care le carau Nelu si compania, indesate pana la refuz. Eu, prevazand in mod remarcabil situatia mi-am bagat rucsacul la picioare. Ca doar nu o sa il las pe Nelu sa mi-l storceasca sub greutatea sticlelor de sifon. In urma romanizarii avionului stewardesele s-au simtit obligate sa instituie o regula de bun simt si anume, au rugat politicos pasagerii sa isi ia subele in brate.
Bref, Familia Ionescu da sa se aseze, iar madam Ionescu da sa indese paltonul in compartiment. Stewardesa s-a sesizat imediat si a incercat sa ii explice care e politica. Si abia atunci a devenit aparent ca, desi Fam. Ionescu s-a plimbat prin Amsterdam inainte de Craciun, este totusi civilizata doar de o generatie. Pentru ca madam Ionescu a inceput sa dea din plisc. Ca i se pare absurd sa isi tina paltonul in brate, ca e bataie de joc, ca ea a platit bilet. Se ridica vocea. Domnul Ionescu a luat cavalereste apararea doamnei Ionescu, cu o engleza exersata din greu in Microsoft Excel si la filme inchiriate sambata la Diverta, ca e "outrageous" si ca pana mea, "this is stupid". Scandal in toata regula. Imi venea sa ma ridic sa zic "taci req si stai jos. Ti-a garantat cineva locul de haina din compartiment cand ai cumparat biletul? Eu tin la picioare rucsacul, boule." Dar n-a fost nevoie pentru ca a venit pilotul ca sa apere o stewardesa foarte chinuita si care blestema in gandu-i tot neamul romanesc. De-altfel stewardesele si-au tot dat coate cu subinteles si au dat ochii peste cap. Stiam ce isi soptesc despre noi. Si despre mine.
Vine mancarea. Tipic KLM, chestii dietetice facute din fibre de frunze si alte ierburi. Nelu s-a plans cateva minute bune ca asta nu e mancare, ci bataie de joc. "Ia sa o intrebi pe una d'asta (stewardesa n.r.) ce mananca la micu dejun? Ce o sa zica? Un salam, o sunca, o branza, o astea, nu prostii". Acelasi Nelu a cerut de 4 ori bere si a ciocnit cu prietenii de "la multi ani si sanatate!" de tot atatea.

Dupa toate astea am adormit pentru ca aveam febra si mi-era rau. M-am trezit cand am aterizat, destul de dur de-altfel, dar perfect explicabil tinand cont ca pana si pista de aterizare din Romania este plina de gropi. Unul din prietenii lui Nelu zice "-Ba, sa moara familia mea, ne-a zguduit asta! Credeam ca nu mai apuc sa buciardez vreodata". Si uite asa s-a destramat iluzia potrivit careia Nelu si prietenii lui au fost la studii in Amsterdam.
Cand am iesit din avion m-am bucurat ca sunt acasa.