Imi aduc aminte ca atunci cand eram copil subiectele de conversatie nu erau o problema. Adica vedeai un film, povesteai filmul cu prima ocazie, audienta era cu gura cascata, iar pentru maximum de efect conchideai apoteotic cu un fel de "era tacsu, ba!" dar mai prozaic si mai putin cliseu. Atat. Nici un fel de eforturi in sintaxa, in elocventa, in coerenta. Nu trebuia sa fi pedant, sa ai imaginatie, sa nu fi echivoc, sa stii engleza, sa mirosi bine, sa nu fi rasist sau homofob asa cum nu trebuia sa aiba sens ce spui sau sa fi vazut intr-adevar filmul. Audienta era intotdeauna aceeasi, efectul perfect.
Imi aduc aminte ca timp de ani de zile mi-am umplut timpul liber mergand cu prietenul meu cel mai bun Alex pe strazi si discutand despre orice de-a lungul a ore, fara sa simt vreo clipa fatigabilitate verbala, oboseala intelectuala si fara sa am vreo clipa sentimentul ca pur si simplu nu mai exista subiecte viabile. Se puteau emite teorii despre orice, nu exista teama de penibil, nu imi era frica sa imi expun un principiu, nu existau dojeni, priviri reprobatoare, nu judeca nimeni pe nimeni.
Aveam rabdare sa merg la filme. Fie ele bune sau proaste. Acum daca titlul filmului este "Sarut Tandru" vomit in gand si merg mai departe. Si mai simt ca toate subiectele de conversatie din Univers au fost epuizate si ca tot ce as putea invoca in vreo discutie este fie penibil, fie a mai fost discutat. Poate mai putin cu Alex, desi asta e o alta poveste si desi si el vomita in gand la "Sarut Tandru".
Initial m-am gandit ca e apanajul varstei si al experientei. Ca poate sunt mai putin superficial, mai aspru, mai slectiv. Ca poate prietenii mei au secat ca un fel de robinet defect. M-am gandit ca poate sufar de plictis cronic si ca nimic nu ma mai anima. Habar n-am.
Nu-mi ramane decat sa sper la vremuri mai bune.
