Acum doua nopti am visat urat. Eram pe o strada pietruita, printre niste blocuri gigantice din sticla si metal, aflate intr-o stare destul de avansata de degradare. Imi aducea aminte de Thundaar the Barbarian, un desen animat care rula acum multi eoni pe Cartoon Network in Power Zone. Actiunea desenului se desfasura prin molozul oraselelor americane dupa ce un razboi nuclear distrusese intreaga planeta. Dar eu nu doar asta visam. Printre varfurile in ruina ale diferitelor cladiri se vedea cerul, sau asa am crezut initial. Pentru ca pe cer pluteau lugubru niste avioane imense, avioane vechi, din al doilea razboi mondial. Pluteau unele peste altele aproape inerte, ca niste baloane umplute cu heliu deasupra unei constructii lego. Erau gigantice, acopereau tot cerul, iar eu eram jos, foarte jos, intre piese. Intr-un fel imaginea se apropia de cea a navelor din Independence Day care se misca incet peste orase.
Partea din cer care era totusi vizibila era colorata intr-un gri-albastrui apocaliptic. De fapt toata imaginea era cu tenta albastra, ca in clipele de semi-intuneric care preced o furtuna de vara. Sau ca si cum vedeam totul printr-o sticla de Borsec. Poate chiar asta se intampla. Din cand in cand uriasele avioane se suprapuneau si inghiteau lumina.
La baza intregii imagini, eu treceam pe o strada privind din cand in cand in sus. Un fel de tracking shot grotesc intr-un film care se straduie sa readuca laitmotivele lui Dickens in Blade Runner. Stradute inguste, cu macadam, pasarele si agitatie de targ de secol 18-19.
Jos printre cladiri erau oameni. La un moment dat am trecut pe langa o figura intunecata imbracata intr-o pelerina neagra, care o acoperea aproape in intregime. Purta un Wicked Witch Hat, iar pe sub borul destul de lat, se vedea un nas lung si coroiat. Nu mi-era frica. Eram doar trist acolo, sub cerul albastru. Eram foarte singur.
Apoi m-am trezit si mi-am amintit ca nu se mai joaca nimeni cu mine.
Ieri insa, a venit Alex de la Barcelona si mi-a adus: The Official Handbook of the Marvel Universe Update '89. Am ras impreuna la pagina cu Growing Man si la Garokk the Petrified Man. El si-a cumparat Warhammer goblins si alti soldatei de metal ca sa ii picteze. Si cu toate ca nu ii va picta niciodata, ii place table-top gaming, desi lucreaza de 3 ani de la 9 la 7. Poate ca nu e totul pierdut... Si uite asa, ieri am respirat aer curat si mi-am mai facut curaj pentru inca un an.
Un an in care am sa mai indur discutii despre responsabilitatile unui adult, oameni maturi, oameni care cresc, casatorii, discutii despre salarii, apartamente, mancare pentru caine si rezidentiat, despre cariera, despre companii de farmaceutice, despre cum linistea unui camin e mai importanta decat orice aventura.
Inca un an printre oamenii de sub cerul albastru cu avioane care plutesc. Inca un an in care am sa ambitionez sa fiu copil, sa nu-mi pese, sa fiu aproape singur. Vom vedea ce va fi dupa. Cu bine.
