Zi de joi la Institutul Oncologic Bucuresti. Stagiu scurt, de 5 zile. Spitalul e departe de orice, departe chiar si de notariatele cu reclame bilingve romano-chineze. E foarte departe.
Cladirea este imensa, coridoarele sunt pustii. Intr-o sala de mese pentru pacienti undeva la etajul 6 ne inghesuim in asteptarea asistentei de radioterapie. Intra in scena o doamna doctor cu facies etilist si cu un ochi care fuge permanent in dreapta. Ne spune cu o voce ragusita ca e momentul sa vedem niste pacienti, toti glumim. "Stati aici... ii aduc sa vorbiti cu ei" ne mai spune, si pleaca.
Pe un perete, in dreptul unei placute de faianta ciobite e o poza veche cu o reclama la pasta de dinti. Un copil tine o periuta de dinti si zambeste alb spunand: "Igiena e sanatate curata". Dupa 10 minute se redeschide usa si intra un tip in scaun cu rotile a carui infatisare tradeaza provenienta rurala. E slab, emaciat, nebarbierit. Ochii sunt adanciti in orbite si tuseste cavernos. Nu isi poate misca mainile, capul ii atarna intr-o parte. Ni se sugereaza sa incepem intrebarile...
Are 40 de ani. Stie ca are ceva la plaman. Imi spune "domnu' doctor". Din spate asistenta ne ajuta. Ne face semne si ne spune voalat ca are sindrom paraneoplazic, cancer pulmonar, metastaze pe toate organele. Dar el nu stie asta si nici nu intelege limbajul. Nu stie nici ca mai are 3 luni de trait in cazul fericit in care i se va da atentia necesara. El se plange ca il doare.
Trebuie sa se dezbrace pentru examenul clinic, insa nu poate singur, asa ca intra sotia lui, o doamna cu fata simiana si contururi dure. Ne da buna ziua si incepe sa il dezbrace. La un moment dat, izbucneste intr-un plans brusc si spastic, se intoarce spre mine si zice... "am 5 copii, domnu' doctor, daca moare eu ce ma fac? Traim din ajutor social, ce ma fac?" M-am blocat. Pentru asa ceva nu te pregateste nimeni. Doar doamna doctor stie procedura... "Daca nu va potoliti am sa va rog sa iesiti afara." Femeia sughita, tremura, dar termina de dezbracat sotul, care este calm si o linisteste "Am sa ma fac bine. Ai sa vezi... am sa ma fac bine".
Sub sanul drept barbatul are o galma pe care o invarte reflex intre degete si ne zice ca nu stie ce e, insa noi stim. Se discuta rece, pe caz, se atinge exponatul, fiecare il pipaie, il inspecteaza, asistenta glumeste cu noi. Materialul didactic vrea sa se ridice ca sa ne ajute sa il atingem, dar nu poate si cade la loc. Isi cere scuze.
Doamna doctor nu gaseste niste analize... "unde iti sunt radiografiile? Unde le-ai lasat?" Vorbeste ca si cum omul e surd. "Nu mi le-au dat cand m-au trimis de la Filaret, doamna doctor". "Pai atunci sa te duci sa ti le ei, ca nu te pot interna fara ele". "Bine, doamna doctor" sopteste omul supus, apoi se intoarce spre sotie si ingaima "mi-e frig". Iese si se inchide usa. Cineva spune ceva amuzant, dar mie mi se pare indecent sa rad. Unul dintre noi o intreaba pe asistenta de ce nu i se spune omului ce are. Ni se explica o teorie conform careia din punct de vedere demografic exista mai multe categorii de pacienti. La extreme, cei realisti, pragmatici, luptatori, care trebuie sa stie ca sa isi puna ordine in viata si cei care nu isi inteleg diagnosticul sau boala si pe care perspectiva mortii ii demoralizeaza critic. Astia din urma nu trebuie sa stie si de aceea legea este incalcata deliberat.
La iesire, pe coridorul pustiu, il intalnesc pe domn. Pentru el va incepe de-acum tratamentul. Nu va avea bani sa isi cumpere cea mai buna atentie, va fi la coada listei. Si chiar daca ar fi o prioritate, nici un tratament nu il mai poate salva. Urmatoarele 2 luni de viata le va agoniza in spital, cu dureri crunte si cu un deznodamant implacabil. Nu va mai ajunge niciodata acasa. Ce sa ii spun... simt nevoia sa ii spun ceva... sa ii urez "sanatate". Ma simt penibil, mic si degeaba. Dar omul se lumineaza si imi raspunde "multumesc, domnu' doctor", apoi dispare intr-un salon.
Mergem pe coridor, spre lifturi. Din spate se aude un "ma scuzati" rastit si iritat acompaniat de un scartait monoton. Trebuie sa treaca o targa asa ca ii facem cu totii loc. Pe targa un alt exponat acoperit cu un cearsaf verde. Pentru el s-a sfarsit. Nu e om, e statistica, ne spunem in gand si coboram. "Am sa ma fac bine, ai sa vezi..." La parter, trecem pe langa "receptie", biroul de internari. Sunt sute de oameni, sute de nefericiti care asteapta. Pe un perete zace un afis cojit si ingalbenit de vreme, cu un copil... "Igiena e sanatate curata".
Plec. E abia joi si spitalul e departe. Foarte departe...
