Acum 3 saptamani amicul meu Jaan mergea prin parcul principal al orasului, indreptandu-se spre casa.
Amicul meu Jaan este un student doctorand din Estonia. Sau Lituania. Sau Letonia. E mare fan Negura Bunget (sau Zmeura Ranjet, dupa cum se face caterinca de salon intre cunoscatorii din Romania). Atat de mare fan incat merge la concertele lor peste tot prin Europa si ii stie dupa nume. Eu am fost la un moment dat rocker (sau pseudo-rocker pentru ca purtam tricouri cu formatii pe care nu le-am ascultat niciodata), dar nu pot spune ca stiu cine stie ce despre Negura Bunget. Am o vaga idee ca membrii trupei au nume gen Viscol si Trunchi de Copac si Fotosinteza. Sau oricum similar. Si mai stiu ca au in repertoriu ceea ce fani ai black metal ar numi extaz al simturilor, iar eu as numi zgomot.
Mai are ca pasiuni "Beer Brewing", "smoking weed" si lupta cu topoarele.
Am facut paranteza asta ca sa intelegeti de ce Jaan estonezul (sau lituanezul, sau letonezul) arata ca un figurant de pe platoul de filmare de la Connan The Barbarian. Sau ca o combinatie nepotrivita intre Don Quijote si tipul imbracat in piele de la Village People. Si ce ar fi putut sa atraga necazuri de tip "Bai roacare... cat e ceasul ma roacare?! Ia vino ma incoa sa vorbim ceva..."
Si deci mergea Jaan spre casa, prin parcul central al orasului, in jurul orei 11 noaptea. Moment in care doi tipi se apropie de el si unul ii trage fara nici un avertisment un pumn in ochi. Din cauza sangelui care se prelingea din arcada sparta si din cauza inflamatiei imediate, Jaan si-a pierdut pe loc vederea la ochiul drept. Din relatarea usor pescareasca a rezultat ca a incercat sa se apere eroic cam un minut si imediat dupa ce a apucat sa se ridice de pe jos, apoi vazand ca este depasit de situatie a luat-o la fuga. Mi-a povestit toate astea foarte relaxat, la o tigara, sugerand ca nu le poarta pica pentru actul de violenta in sine, cat pentru ca au fost niste lasi ordinari si l-au lovit fara sa il anunte. Si pentru ca m-am intrebat retoric "de ce?" Jaan a concluzionat sufland rotocoale de fum ca "it happens. I was just at the wrong place, at the wrong time".
Ieri m-am intalnit cu Rob. Rob este un student doctorand ca si mine, bine facut, dar bine facut in sensul in care e ceea ce numesc eu "festively plump". Rob nu avusese o saptamana grozava. Luni, cat era la universitate, i-au spart casa si i-au furat niste haine si o sticla de vin (stiind cum sunt britanicii, ii cred in stare sa fi intrat pentru sticla de vin). Marti a trebuit sa plateasca 2 amenzi in valoare de vreo 50 de lire, iar miercuri a venit la scoala cu vanatai pe toata fata si pe bratul drept.
Rob tocmai cheltuise aproximativ 100 de lire pe un contract de 2 ani la Vodafone, care venea si cu un iPhone (si la finalul caruia va fi cheltuit inca 850 de lire prin plati lunare). Si cum mergea el agale pe un drum destul de circulat, ascultand muzica, numai ce apar doi (un el si o ea) in spatele lui si in timp ce tipul ii aplica un pumn cu toata puterea in ureche lui Rob, gagica se repede rapace spre telefon. Rob e totusi bine facut, asa ca nu s-a prabusit la pamant imediat, desi casca din ureche ii facuse o rana destul de adanca sub presiunea loviturii. De aceea tipul care il atacase ii mai trage un pumn in figura si Rob cade. Odata jos, cei doi, el si ea, continua sa il loveasca cu picioarele in cap, ca sa se asigure ca ramane jos. La un moment dat se opresc si pleaca.
Dar Rob se ridica si incepe sa o ia la fuga dupa gagica. O prinde si o strange de brat. Si ca tabloul sa fie complet, un bun samaritean aflat in zona se gandeste ca Rob vrea sa ii faca rau unei femei nevinovate asa ca vine si il pocneste pe Rob ca sa elibereze fata. Ceea ce se si intampla.
Telefonul nu mai e, iar el va fi obligat sa se achite de contract pana la capat. Dar onest vorbind nu sunt sigur ca are nevoie de un telefon acum, pentru ca oricum nu mai aude cu urechea dreapta.
Thursday, April 29, 2010
Wednesday, January 13, 2010
Let it snow.
Foarte pe scurt. Are mama o vorba, cum ca in prima parte a oricarui drum te gandesti de unde ai plecat, iar in a doua parte te gandesti unde ai sa ajungi. Ceea ce este in general valabil cand plec din Anglia, dar aproape niciodata valabil cand ma intorc aici. Cand ma intorc in Anglia ma gandesc tot timpul de unde am plecat.
Am plecat din Anglia cu doua zile intarziere pentru ca au dat 15 fulgi si cineva a considerat ca s-a udat scara macaralei care dezgheata aripile avionului. Apa avea potential sa inghete, sa formeze polei si deci sa se constituie intr-un pericol pentru cel care lucra acolo, la peste un metru si jumatate de sol. Decizia care a urmat acestui nefericit incident a fost implacabila si irefutabila. Aeroportul inchis 6 ore, indeajuns incat sa pot sa pierd avionul de legatura si sa ma gandesc ulterior daca sindromul "drobului de sare", ca si deciziile abrupte ce il succed sunt tipic britanice si daca sunt si transmisibile. Either way I was Jack's complete lack of surprise.
Acestea fiind spuse, in avion am fost ca un caine in buza geamului de masina. Sau ca buza cainelui pe geamul de la masina. Am salivat pe hublou si mi-am riscat cu buna stiinta aerul plictisit de frequent flyer pe care mi-l caut deobicei, afisand un entuziasm desuet si tamp, de om care zboara prima data. Spun aer de frequent flyer, nu doar pentru ca am Ivory Card de la KLM pe care adun puncte cu care pot lua sanvisuri gratuite la fiecare 8 zboruri si un prosop cu logoul KLM la 40. Ci pentru ca imi place sa ma prefac ca dorm in timp ce decoleaza si aterizeaza avionul. Asta in timp ce tipa (de-altfel destul de draguta) de langa mine se ghemuieste spasmodic in scaun si murmura pasareste. Mesajul e "been there done that about a GAZILLION times. Because that's what I do. Because I'm cool that way."
Dar cand am fost acasa acum, n-am putut si n-am vrut sa ma prefac ca nimic. Am vrut sa ma bucur de fiecare moment. M-am bucurat si de reintalnirea cu Nelu' si compania, nelipsiti din zborurile Amsterdam-Bucuresti. Unul din ei mi-a fost chiar foarte simpatic. Un tip pe la vreo 45 de ani, cu fata de violator din Targu Jiu, imbracat in alb si cu o sapca pusa smechereste. Se intoarce catre o stewardesa care tocmai trecea pe langa el si zice "haaaai la tati-n buci", chestie pe care mi-am propus sa o traduc in engleza ca unui prieten imaginar si nu am reusit altfel decat literalmente.
Mi-a placut si ca au aplaudat pilotul care intarziase 40 de minute. Tipa cu care am zburat a zis ca il aplauda pentru ca se bucura ca a venit, dar eu raman la parerea ca a fost sarcasm romanesc. De care mi-era foarte dor. Mi-a placut si avionul impachetat pana la refuz cu boarfe si papornite si mi-a placut mai ales de mine, pentru ca am zburat asa cum mi-am propus intotdeauna sa zbor. Cu un rucsac si fara griji.
Am coborat printr-un zid alb, dens, de ninsoare si am aterizat in zapada ce acoperea pista, pe un aeroport cufundat in liniste hivernala. Imi mai amintesc pilotul spunand... "Welcome to Bucharest, to a very white Christmas..." Si in timp ce un Logan cu semn de "Follow Me" ghida incet avionul spre terminal, eu uitam deja Anglia.
Am plecat din Anglia cu doua zile intarziere pentru ca au dat 15 fulgi si cineva a considerat ca s-a udat scara macaralei care dezgheata aripile avionului. Apa avea potential sa inghete, sa formeze polei si deci sa se constituie intr-un pericol pentru cel care lucra acolo, la peste un metru si jumatate de sol. Decizia care a urmat acestui nefericit incident a fost implacabila si irefutabila. Aeroportul inchis 6 ore, indeajuns incat sa pot sa pierd avionul de legatura si sa ma gandesc ulterior daca sindromul "drobului de sare", ca si deciziile abrupte ce il succed sunt tipic britanice si daca sunt si transmisibile. Either way I was Jack's complete lack of surprise.
Acestea fiind spuse, in avion am fost ca un caine in buza geamului de masina. Sau ca buza cainelui pe geamul de la masina. Am salivat pe hublou si mi-am riscat cu buna stiinta aerul plictisit de frequent flyer pe care mi-l caut deobicei, afisand un entuziasm desuet si tamp, de om care zboara prima data. Spun aer de frequent flyer, nu doar pentru ca am Ivory Card de la KLM pe care adun puncte cu care pot lua sanvisuri gratuite la fiecare 8 zboruri si un prosop cu logoul KLM la 40. Ci pentru ca imi place sa ma prefac ca dorm in timp ce decoleaza si aterizeaza avionul. Asta in timp ce tipa (de-altfel destul de draguta) de langa mine se ghemuieste spasmodic in scaun si murmura pasareste. Mesajul e "been there done that about a GAZILLION times. Because that's what I do. Because I'm cool that way."
Dar cand am fost acasa acum, n-am putut si n-am vrut sa ma prefac ca nimic. Am vrut sa ma bucur de fiecare moment. M-am bucurat si de reintalnirea cu Nelu' si compania, nelipsiti din zborurile Amsterdam-Bucuresti. Unul din ei mi-a fost chiar foarte simpatic. Un tip pe la vreo 45 de ani, cu fata de violator din Targu Jiu, imbracat in alb si cu o sapca pusa smechereste. Se intoarce catre o stewardesa care tocmai trecea pe langa el si zice "haaaai la tati-n buci", chestie pe care mi-am propus sa o traduc in engleza ca unui prieten imaginar si nu am reusit altfel decat literalmente.
Mi-a placut si ca au aplaudat pilotul care intarziase 40 de minute. Tipa cu care am zburat a zis ca il aplauda pentru ca se bucura ca a venit, dar eu raman la parerea ca a fost sarcasm romanesc. De care mi-era foarte dor. Mi-a placut si avionul impachetat pana la refuz cu boarfe si papornite si mi-a placut mai ales de mine, pentru ca am zburat asa cum mi-am propus intotdeauna sa zbor. Cu un rucsac si fara griji.
Am coborat printr-un zid alb, dens, de ninsoare si am aterizat in zapada ce acoperea pista, pe un aeroport cufundat in liniste hivernala. Imi mai amintesc pilotul spunand... "Welcome to Bucharest, to a very white Christmas..." Si in timp ce un Logan cu semn de "Follow Me" ghida incet avionul spre terminal, eu uitam deja Anglia.
Subscribe to:
Posts (Atom)