Walking after you

One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree. "Which road do I take?" she said. "Where do you want to go?" was his response. "I don't know", Alice answered. "Then", said the cat, "it doesn't matter".

Eu nici nu stiu de ce am un blog. Pentru ca de fapt sunt impotriva blogurilor inca de cand am ajuns la concluzia ca nu oricine ar trebui sa aiba o parere. Ma declar cel putin sceptic cand vine vorba de revolutie media prin blog, tocmai pentru ca in orice forma media respectabila exista cenzura si un fel de garantie a calitatii. Stii ca sursa ta de informatie e trecuta printr-un filtru, ca ala care scrie a terminat 4 clase si are un minim discernamant.
Dar lasand la o parte viabilitatea blogului ca forma media sau ca sursa de informatii, ma deranjeaza blogul trendy. E acel blog pe care il are orice student la comunicare sau elev de liceu in care sunt descrise trairile lui zilnice, sunt publicate poze alb-negru cu frunze si se dau citate din Noica. Ceea ce e ok, atata doar ca nu ma intereseaza. Si ne-existand nici o modalitate sa controlezi nasterea blogurilor devine absolut imposibil sa faci o selectie a textelor bune printre mizerii. Faza cu "daca nu iti convine nu citi" este oricum tampita, pentru ca eu nu am timp sa fac browsing in cautarea lucrurilor interesante. Am nevoie de o politie a blogurilor care sa faca asta pentru mine si sa le interzica persoanelor cretine sa aiba pareri.
Din fericire, blogul meu nu face parte din nici o categorie pentru ca este relativ privat. Il citesc cateva pasarele si o ciocarlie. Iar ciocarlia nici nu mai canta.

In alta ordine de idei, se apropie 11 martie. Ma veti intreba ce se intampla pe 11 martie si am sa va raspund senin ca precede 12 si mai ales ca marcheaza exact inca vreo aproximativ circa in jur de 300 de zile pana la Craciun. Pe ceas.
Intrebarea e, cum sarbatoresti un momentul festiv? Mai ales cel de speta onomastica. Il sarbatoresti? Cu cine? Si mai ales, de ce? Raspunsul e ca imi doresc sa cred ca exista un oarecare cod care transcede ziua de azi, de ieri sau de nicicand, ca oamenii care impart o amintire relationeaza prin semne, gesturi si priviri, ca se inteleg si ca stiu ca e acolo un fel de a fost sau va mai fi care ii leaga. E sentimentul ala ca apartii de o societate elitista, secreta, o masonerie oculta si ca pe tine si pe colegul de loja va leaga un juramant care face sa nu conteze ca nu va vorbiti la rocoteca. Cu gandul sunteti amandoi in acelasi loc strangandu-va in brate. Sau doar dand mana barbateste, dupa caz.
Daca e un moment festiv candva, vreau sa cred ca pot sa ii declar persoanei respective ca o iubesc si ca o urasc in acelasi timp, ca mi-e dor de ea si ca imi doresc sa n-o mai vad in veci, ca mi-e datoare 5 mii de la bere, ca are adidasul descheiat, ca nu stie sa isi poarte cravata si mai ales ca umbla pe tocuri prost, toate la un loc, ridicand doar din spranceana. Si persoana sa inteleaga si sa treaca mai departe.
Fara briz-brizuri, fara ciocolata, fara sa cante nimeni "La multi ani!" De fapt pe mine ma enerveaza teribil sa cante cineva "la multi ani". Da, domle' EU SUNT cel care misca din buze pavlovian la serbari, dar nu canta! M-ati prins, refuz sa fiu penibil. As prefera sa cant "haide Rapid!" sau "hai baieti ca se poate!" As vrea sa am o telecomanda sa dau fast forward direct la suflatul in lumanari, sau macar sa curm din fasa incercarile penibile de a prelungi cantul cu inca 2 versuri aditionale de tip "cine sa traiasca". STIM cine sa traiasca, ca de-aia suntem acolo, move the fuck on.
Realitatea e ca asta imi doresc de ziua mea. Liniste. Oameni care sa imi ridice din spranceana si sa astepte sa suflu in lumanari in tacere. Sa nu zica nimeni "pas". Sa isi tina toti gura for once ca sa cred in coduri, in intelegere care trece peste formalitati, in inteligenta colectiva.
Imi doresc sa pot face la fel si la zilele altora. Si nu doar la zilele lor de nastere. As vrea ca cei care conteaza sa inteleaga tacerea asa cum vreau eu sa o inteleaga. Sa vada in ea amintiri, declaratii, mustrari, placinte la Sinaia, orice. Sa imi zambeasca complice si sa stie ca oricand vor avea intr-adevar ceva de spus, am sa ascult.
Noapte buna celor 2 cititori ai mei si ciocarliei. Poate vei mai canta candva.


Zboara, puiule, zboara!