Thursday, January 29, 2009

"Be sure to leave your underpants with someone you can trust"

Miercuri am fost sa ma joc Magic. Toate bune si frumoase, ca deobicei. Ma asteptam sa castig destule meciuri incat sa imi permita sa sper la vreun loc fruntas, dar nu destule incat sa iau efectiv un premiu. Ma asez sa joc primul meci cu un papagal pe care il stiam de la un concurs anterior. Tipul arata cam ca un Steven Spilberg anorexic, in plus se agita si ofteaza tot timpul si ii transpira mainile. Asa ca dupa ce l-am batut nu am mai dat mana cu el, ci i-am facut doar semn din poigne.
La un moment dat, naiba stie cand, vine intrebarea dintotdeauna "where you from?" desi am mai raspuns la ea de vreo 60 de ori in cadrul aceluiasi grup. Si in timp ce evitam milimetric mana transpirata care dadea sa se aseze undeva langa pachetul meu de carti, spun "Romania". La care un tip de langa, pe care ma jur ca il vedeam pentru prima oara la un turneu, zice: "no, si eu!" Sa fac apoplexie si alta nu. Adica, ma intelegeti, una e sa intalnesti un roman la coada la alimentara sau ma rog, la o partida de pescuit stavrid si alta e sa il intalnesti intr-un loc gen un turneu de MG, intr-un orasel din nordul Angliei. Apoi ma uit mai atent, destul de atent incat sa vi-l pot descrie acum ca fiind genul de baiat pe care familia il vedea bodyguard, pentru ca toate trasaturile promiteau inca de mic. In final insa, dezamageste teribil, pentru ca nu creste destul de mult in inaltime.

Purta o bluza de trening, din aia cu scris sclipicios pe vreo 3 randuri, tipic romaneasca. Altfel un tip simpatic, cam plin de el, dar simpatic. Am vorbit ceva vreme, pentru ca va dati seama, eram absolut infometat, dar nu doar sa vorbesc romaneste, cat sa pot in sfarsit in Pastele ma-sii sa le dau peste nas englezilor facandu-i eu pe ei sa se simta in plus la masa. Am indurat destul incapacitatea lor patologica de a purta un dialog (generalizarea se refera strict la comunitatea MG) si momentele penibile in care trebuia sa stau singur intr-un colt intre meciuri pentru ca nu aveam cu cine sa vorbesc. Motiv pentru care in seara aia am vorbit romaneste cu toata gura, am ras tare si am aratat cu degetul, efectiv toata pleiada de mitocanii posibile. Si ma ungea pe suflet cand ii vedeam cum se perpelesc pe langa noi si trag cu urechea, doar-doar or intelege o vorba. M-a uns si mai tare cand s-a ridicat Spilberg de la masa spunand: "I can't understand what you're saying, so I'll leave you". Aproape ca imi venea sa il trag de una din manecile jilave si sa ii spun "please, could you say that again, but this time while I record you?"

Ma rog, revenind la amicul meu roman, va mai pot relata ca spunea "man" dupa fiecare propozitie, ba mai mult, era ca un fel de semn de punctuatie, functionand si interogativ si afirmativ si exclamativ. Era plimbat prin lume, adica niste ani la munca (?) in Spania si SUA, iar acum era aici "si la studii si cu treaba, man". Un fel de "si io p-aici" destul de dubios, dar care se potrivea excelent cu restul portretului. Avea si o tendinta cam enervanta sa aiba o parere diferita in legatura cu orice, dar nu de tip "educated guess", ci mai mult in stilul "nu e, man, iti zic eu... le stiu cu d'astea".
Cu oameni care intra intr-o polemica in felul asta, ai doua optiuni: pe de-o parte sa fi agresiv si sa ceri socoteala, explicatii, demonstratii logice, caz in care risti sa se aprinda spiritele, sau pe de-alta sa spui "aha, ok" si sa schimbi subiectul. Am ales varianta a doua chiar si cand mi-a spus ca a cheltuit mii de euro pe carti, desi sincer sa fiu asta e o afirmatie atat de aberanta pentru timpul pe care il petrecuse el jucand, incat l-ar fi facut si pe Pinocchio sa se cutremure.

La finalul concursului, rasete, cortina, un loc onorabil pe podium si drumul spre casa. Amicul meu ruman zice: "hai ca te conduc, mai stam de vorba". Una-alta, la un moment dat rascruce de drumuri. Dibuiesc eu pe intuneric ca tre sa o iau opus de cum merge el asa ca zic, naiv cum ma stiti:

-Adresa de mail?
-N-am. Nu le am cu d'astea.
-Nu le ai cu adresa de mail? Bine, dar numar de telefon?
-Da, hai ca te sun eu daca e.

Si da sa plece. M-a blocat faza. Zic :

-Stai motane, vrei sa-mi ghicesti numarul, sau cum? Hai ca te sun pe telefonul tau ca sa ai numarul meu.
-N-am telefonul la mine.
-Bine dar numarul il stii, nu?
-Da.
-Care e?
-432874230... hm... 9432742... 30943... 2
-Ok, iti dau un beep, spun eu si incep sa formez numarul.

In timp ce vorbea cu mine facea deja pasi in directia opusa. Zic:

-Stai oleaca sa sune, unde te grabesti... Asa, a sunat. Acum ai numarul meu. Poate ne mai vedem la vreun concurs.
-Bine. Salut.

Numai ca in timp ce luam distanta imi suna telefonul in buzunar. Era numarul pe care tocmai il apelasem. Ma intorc spre Gigi:

-Cumetre, vezi ca suna cineva de pe telefonul tau.
-Zau? Ia da sa vad.

Ii intind telefonul. Omul il ia, se uita la el, ii aprinde display-ul, apoi il cantareste putin in palma, cam cum fac samsarii de telefoane cand vor sa se lamureasca daca are mecanism inauntru sau e fake. Numai la numar nu se uita. Intr-un final ridica ochii in sus, se gandeste. Imi intinde telefonul inapoi si zice:

-Cine stie...? Hai, noapte buna.

Am ras tot drumul spre casa. Am ras si cand mi-am dat seama ca imi lipsesc carti din cutie. Si in timp ce ce ma spalam pe dinti, m-am straduit sa ma conving ca le-am uitat pe una din mese. Despre ce altceva sa fie vorba? Am mai ras putin singur, apoi am stins lumina.

2 comments:

charlieeee said...

so i presume uve learnt ur lesson: while in england, stick with the english.

Radu said...

Supertare. Pardon de expresie.