Let it snow.

Foarte pe scurt. Are mama o vorba, cum ca in prima parte a oricarui drum te gandesti de unde ai plecat, iar in a doua parte te gandesti unde ai sa ajungi. Ceea ce este in general valabil cand plec din Anglia, dar aproape niciodata valabil cand ma intorc aici. Cand ma intorc in Anglia ma gandesc tot timpul de unde am plecat.

Am plecat din Anglia cu doua zile intarziere pentru ca au dat 15 fulgi si cineva a considerat ca s-a udat scara macaralei care dezgheata aripile avionului. Apa avea potential sa inghete, sa formeze polei si deci sa se constituie intr-un pericol pentru cel care lucra acolo, la peste un metru si jumatate de sol. Decizia care a urmat acestui nefericit incident a fost implacabila si irefutabila. Aeroportul inchis 6 ore, indeajuns incat sa pot sa pierd avionul de legatura si sa ma gandesc ulterior daca sindromul "drobului de sare", ca si deciziile abrupte ce il succed sunt tipic britanice si daca sunt si transmisibile. Either way I was Jack's complete lack of surprise.

Acestea fiind spuse, in avion am fost ca un caine in buza geamului de masina. Sau ca buza cainelui pe geamul de la masina. Am salivat pe hublou si mi-am riscat cu buna stiinta aerul plictisit de frequent flyer pe care mi-l caut deobicei, afisand un entuziasm desuet si tamp, de om care zboara prima data. Spun aer de frequent flyer, nu doar pentru ca am Ivory Card de la KLM pe care adun puncte cu care pot lua sanvisuri gratuite la fiecare 8 zboruri si un prosop cu logoul KLM la 40. Ci pentru ca imi place sa ma prefac ca dorm in timp ce decoleaza si aterizeaza avionul. Asta in timp ce tipa (de-altfel destul de draguta) de langa mine se ghemuieste spasmodic in scaun si murmura pasareste. Mesajul e "been there done that about a GAZILLION times. Because that's what I do. Because I'm cool that way."

Dar cand am fost acasa acum, n-am putut si n-am vrut sa ma prefac ca nimic. Am vrut sa ma bucur de fiecare moment. M-am bucurat si de reintalnirea cu Nelu' si compania, nelipsiti din zborurile Amsterdam-Bucuresti. Unul din ei mi-a fost chiar foarte simpatic. Un tip pe la vreo 45 de ani, cu fata de violator din Targu Jiu, imbracat in alb si cu o sapca pusa smechereste. Se intoarce catre o stewardesa care tocmai trecea pe langa el si zice "haaaai la tati-n buci", chestie pe care mi-am propus sa o traduc in engleza ca unui prieten imaginar si nu am reusit altfel decat literalmente.
Mi-a placut si ca au aplaudat pilotul care intarziase 40 de minute. Tipa cu care am zburat a zis ca il aplauda pentru ca se bucura ca a venit, dar eu raman la parerea ca a fost sarcasm romanesc. De care mi-era foarte dor. Mi-a placut si avionul impachetat pana la refuz cu boarfe si papornite si mi-a placut mai ales de mine, pentru ca am zburat asa cum mi-am propus intotdeauna sa zbor. Cu un rucsac si fara griji.

Am coborat printr-un zid alb, dens, de ninsoare si am aterizat in zapada ce acoperea pista, pe un aeroport cufundat in liniste hivernala. Imi mai amintesc pilotul spunand... "Welcome to Bucharest, to a very white Christmas..." Si in timp ce un Logan cu semn de "Follow Me" ghida incet avionul spre terminal, eu uitam deja Anglia.